Ocean Mare

Posted by Alina Ursu on May 13, 2007

Autor: Alessandro Baricco
Eram perfect ignoranta in ceea ce priveste viata, opera si premiile lui Alessandro Baricco. I-am luat cartea de pe raft fiindca mi-a placut titlul, fiindca era de culoare bleu si fiindca iar am facut prostia de a crede in ineptiile laudative ale criticilor – “triumf al mitului”, “Baricco e un mare poet”, “Ocean Mare e profund romantic si violent liric” etc. Acum, ducand dorul caldutei si protectoarei mele ignorante, va sfatuiesc prieteneste sa nu cititi niciodata carti din cauza unor slabiciuni cromatice ori unor titluri melancolice si, mai ales, sa nu aveti incredere in critici.

Ce se intampla in Ocean Mare? In principiu, la un han de pe tarmul marii se aduna niste personaje ultrapoetizate. Spre exemplu, profesorul Bartlebloom care, scriind o lucrare stiintifica despre limitele lucrurilor, vrea sa afle punctul unde se sfarseste marea; sau pictorul Plasson care vrea sa picteze peisaje marine, folosind doar apa… de mare, rezultand astfel 41 de tablouri (enumerate pe 10 pagini cu o acribie de care doar postmodernistii sunt in stare), din care cam jumatate de un… alb complet, stralucitor, pur si sigur ca in reclamele la detergenti. Se pare ca aceste personaje sunt controlate o misterioasa forta, care le face sa isi impleteasca destinele cu marea, o parte din ele fiind chiar cuprinse, ca drogate, de o infernala contemplatie.

Tonul cartii nu mi se pare deloc “violent liric”, ci mai degraba gongoric, mustind de hiperbole care se incaleca una pe alta, lasand cititorului o senzatie dulceaga de suprasaturatie. In plus, ramane un mister pentru mine de ce ar fi nevoie ca, de exemplu, sa scrii doua fraze a cate jumatate de pagina fiecare, cu vocabular elucubrant si topica intortocheata, intre care sa amesteci scurte propozitii tacanitoare de tipul “Continua sa fixeze marea. Tacere. […] Apa. In ceasca de cupru se afla numai apa. Iar pe panza nimic.”

Insa locul unde Baricco paraseste definitiv taramul binecuvantat al inteligibilitatii e tehnica narativa. Cand spun tehnica narativa impecabila, ma gandesc aproape instantaneu la Conversatie la Catedrala a lui Mario Vargas Llosa, la naucitorul Abbadon, exterminatorul al lui Sabato ori Recviemul pentru Est al lui Makine. Ei bine, diferenta uriasa dintre acesti trei scriitori si Baricco este ca ei folosesc tehnica pe post de instrument (cum e si firesc), si nu pe post de manifest exhibitionist. Adica mai intai au ceva de spus si abia apoi se intreaba cum o vor spune. Ceea ce nu se intampla cu scriitorul italian - Ocean Mare e mult prea aglomerata de efecte speciale; unele sunt doar previzibile, altele pur si simplu te lasa perplex, intr-atat sunt de idioate. Daca termenul pare prea dur, cititi paginile 120-121, unde dupa o bolboroseala incantatorie de trei sferturi de pagina, urmeaza 11 (unsprezece!) “Amin”-uri trantite unele sub altele, dupa care urmatoarea mostra de delirium tremens tehnico-literar in stare avansata :

“Primul
primul lucru e numele meu,
primul lucru e numele meu, al doilea ochii aceia, al treilea un gand, al patrulea noaptea care vine, al cincilea trupurile acelea chinuite, al saselea foamea,
primul lucru e numele meu, [ idem paragraful precedent, n.m. S.M. ]
primul [surpriza! Idem din nou!], al saptelea oroarea, al optulea fantomele nebuniei,
primul [deja banuiti, nu? Regula paragrafului anterior, desigur!], al noualea carnea si al zecelea e un om care ma priveste si nu ma ucide. Se numeste Thomas.”

…sau un fragment din glorioasa pagina 49:

“Numai stiinta poate anumite lucruri, acesta-i adevarul. Sa arunci la gunoi secole de scarba – oribila mare, pantece de coruptie si moarte – si sa reinventezi idila aceea, care, treptat, se raspandeste pe toate plajele
lumii.
Vindecari ca niste
iubiri. Si apoi, o zi pe plaja din Deeper, valul aduce la mal o barcuta, o
ruina, ceva mai mult decat o epava.”

Prin felul lui de a macelari sofisticat scriitura la aproape toate nivelurile ei, Baricco a reusit sa produca o carte pe care nici cele mai binevoitoare eforturi ale cititorului n-o pot ridica de la rangul de impostura artistica.

Gustul pe care ti-l lasa la final seamana izbitor cu senzatia pe care o ai asistand la o lectura de cenaclu submediocru, impanata cu oftaturi lacramoase, mici istericale epatante si sughituri extatice. Singurul avantaj este ca intotdeauna e mai comod si mai rapid sa inchizi o carte proasta decat sa iesi dintr-o sala imbacsita de atat “lirism”…

Popularity: 1% [?]