In ultima vreme toata lumea ma intreaba “De ce nu esti fericita ca vine Craciunul?”. Cum de ce oameni buni?!

Pentru ca nu mai este ce era inainte! Cand eram mica, ziua de 24 era cea mai importanta zi din tot anul. Ma trezeam cu noaptea’n cap cum pentru nimic nu ma trezeam asa. La ora 7 fix eram treaza langa pat si o asteptam pe mama sa-mi spuna cu ce sa o ajut.

De obicei, mai intai ,primeam lista de cumparaturi si fugeam fericita pana la magazin, ma strecuram printre “oamenii mari” si cu nasul sub tejghea, intindeam mana deasupra si puneam lista sub nasul “lu’ tanti vanzatoarea”.[nu radeti…chiar asa ii spuneam vanzatoarei :oops: ]

Apoi, abia taraind niste sacose mai mari ca mine si gafaind pana la etajul 1, tranteam fericita cumparaturile si o intrebam pe mama ce incepem sa facem.De obicei, incepeam cu friptura. Partea asta nu-mi placea deloc! Asa ca ma duceam sa-l trezesc pe frate’miu, sa pregatim bradul.

Tata fixa bradul in suport si apoi ne lasa pe noi doi sa ne distram facand bradul, spunand de fiecare data fratelui meu: “fara victime”cu un zambet ironic pe fata apoi se ducea “agale” sa afume carnatii la tara, la bunicu. Cel mai mult imi placea ca dupa ce terminam tot bradul de ornat, fara prea mari incidente sau victime, cineva ma lua pe mine in brate si ma lasa sa pun varful bradului. Si acum mai tin minte cum arata! Era un ingeras alb impletit de mama cand era liceeana.

Dupa ce terminam cu bradul, eu si fratele meu fugeam repede in bucatarie…incepea mama sa faca prajituri!! Imi placea la nebunie sa fac aluatul pentru paine[da! faceam si paine de casa], sa ma bat cu mancare cu frate’miu. Mama tot timpul ne certa, pentru ca asa era datoria ei, dar cand ne certa se uita la noi cu ochii calzi si plini de intelegere.

Dupa ce mancarea era cat de cat facuta si prajiturile logic, ma duceam cu fetele “de la bloc” sa colindam.Incepeam de cum se lasa putin intunericul, mergeam la toate blocurile din imprejur si terminam cand lumea nu ne mai deschidea usa. Asta insemna ca trebuie sa mergem cu colinda la parintii nostri. Tot timpul ii lasam ultimii pe ei, pe baza zicalei “ce-i mai bun ramane la urma” sau poate pentru ca la final de zi, ajungeam de unde am plecat.

Cand intram in casa, dupa atata colindat, ma repezeam spre bradul din sufragerie sa vad daca nu mi-a adus Mosul ceva! Apoi dupa ce deschideam cadourile cu pofta sub ochii parintilor, luam cina cu familia, tot in sufragerie desigur.

Nu o sa inteleg niciodata de ce mirosul portocalelor si a bezelelor imi aduce aminte de Craciun…

In ziua de azi, tot ce am descris eu mai sus, s-a risipit…nu mai face mama prajituri, nu ma mai duc cu colinda, nu mai fug spre brad intrebandu-ma ce mi-a luat oare Mosul, nu il mai cred pe fratele meu cand imi zice ca urmele din zapada sunt de la Mos Craciun si renii sai, nu mi se mai pare ca un avion care trece deasupra blocului meu este sania lui Mos Craciun, nu mai … nu mai…

Acum in loc sa o ajut pe mama in bucatarie, ma duc cu ea in supermarket si cumparam tot ce avem nevoie si ce necesita prea mult timp de pregatire. Bradul nimeni nu mai vrea sa-l impodobeasca cu mine, si nimeni nu ma mai ia in brate ca sa pun varful la brad…si ce-i cel mai important…am pierdut varful de brad al mamei… Nu mai mananc bezele facute de mama, nu mai mananc “spirale”, nici tavalita, nici negrese…decat “de la cofetaria din statie”….nu-mi place Craciunul asta!!!!Totul e semipreparat sau gata facut!!Dar na…totusi, trebuie sa va urez:

                  “Craciun fericit semipreparat de supermarket!”